Miriam’s

Astazi a fost din nou zi cu soare si am iesit cu tata la plimbare. Prima data m-am speriat cand am vazut ca intra in masina sa o mute cativa metri mai in fata, pe locul lui de parcare. Mereu mergem cu masina la biserica, sunt obisnuita cu interiorul masinii. Dar am invatat sa fiu atenta ca pieton cand trec masini pe langa mine, si uneori chiar am impresia ca ma apuca frica. M-am speriat cand am vazut masina lui tata pe dinafara. Nu stiam ca ar putea sa-mi inspire si teama!

Dar a iesit, m-a luat in brate si ma ridicat sus. Asta mi-a placut asa ca l-am rasplatit cu un zambet ce poarta marca mea M-a dus sa ne plimbam pe la soare. Imi place cand ma lasa sa merg libera, cu doar cativa pasi in spatele lui. Stiu ca ma are intotdeauna in spectrul lui vizual si asta imi da siguranta.

De multe ori ma opresc si ma uit la oameni, si ei la mine. Si de obicei, ori eu ori ei initiaza un zambet. E placut sa comunici cu oamenii doar prin mimica fetei. Oare de ce zambesc mereu cand privesc la mine?

Mi-a placut la nebunie cand am ajuns la rampa luuunga de la o cladire uriasa. Tata m-a lasat sa ma joc acolo, alergand in sus si in jos. Ce chiote am mai tras! Si am cunoscut-o acolo si pe Andreea! Tare greu m-a mai convins tata sa plecam de acolo.

La intoarcere, am fost impresionata pentru prima data sa vad ca frunzele, pe care le credeam simple obiecte de pe jos, au prins viata si au inceput sa alerge printre picioarele mele. M-am intors sa vad incotro se duc. Am fost asa fascinata! Cel putin mi-a placut ca mergeau toate in grup, dar ramaneau pe trotuar. Nici ele nu au voie sa coboare in strada!

Ce frumos a fost!

Dar cand oi avea 32 dinti, ca tata?! Ei, pana atunci, or sa-mi cada si astia. Dar sa nu fim dramatici. Ideea ca, de cateva zile mi-am dublat numarul dintilor din gura!! Agheeeee!

Nu mai dam atentie la blogul vechi, ca a trecut un an de cand nu am mai scris pe el. De-acum, ne mistocarim p-acilea.

Asta facea taticu ieri, dupa ce si-a batut o gramada capul gandindu-se impreuna cu mama, cum sa schimbe mobila prin casa. Pai, trebuie sa am si eu spatiu, nu? Asa ca, m-am gandit sa le intorc putin casa pe dos.

Acum e mai bine. De fapt, chiar imi place sa stiu ca imi este pregatita venirea chiar inainte ca eu sa ma infiintez in cuibusorul lor. Din cate ii aud vorbind, deja de cand aveam 4 luni, Domnul Isus S-a ingrijit sa primesc un carucior, apoi hainute, apoi un al doilea carucior (am facut figuri si i-am spus Domnului Isus ca imi trebuie si un carucior care sa se poata lasa pe spate, ca sa-mi pot face si eu siesta – si El mi-a dat!). Apoi a urmat patutul… eu inca nu am vazut toate astea, dar trag cu urechea la ce discuta parintii, he he )

Mai ramane de vazut acum cum voi face (sau parintii, ca e treaba lor) cu locul de parcare. Si ma refer la caruciorul meu X5 – deja am prea multe pe cap, nu ma pot gandi acum si la masina de care au ei nevoie.

Iu-huuu! Sunt cea mai tare, nu-i asa?

Ce e, care e problema? Care e partea pe care nu o intelegeti? Deja sunt scriitoare, macar ca nu stiu inca literele din alfabetul vostru, dar am eu un limbaj anume, prin care comunic cu tata si cu mama, si cred ca ei ar putea interpreta pentru voi din gandurile, intentiile si visele mele.. he he

V-arat eu voua! )