Rampa si frunzele
Astazi a fost din nou zi cu soare si am iesit cu tata la plimbare. Prima data m-am speriat cand am vazut ca intra in masina sa o mute cativa metri mai in fata, pe locul lui de parcare. Mereu mergem cu masina la biserica, sunt obisnuita cu interiorul masinii. Dar am invatat sa fiu atenta ca pieton cand trec masini pe langa mine, si uneori chiar am impresia ca ma apuca frica. M-am speriat cand am vazut masina lui tata pe dinafara. Nu stiam ca ar putea sa-mi inspire si teama!
Dar a iesit, m-a luat in brate si ma ridicat sus. Asta mi-a placut asa ca l-am rasplatit cu un zambet ce poarta marca mea 
M-a dus sa ne plimbam pe la soare. Imi place cand ma lasa sa merg libera, cu doar cativa pasi in spatele lui. Stiu ca ma are intotdeauna in spectrul lui vizual si asta imi da siguranta.
De multe ori ma opresc si ma uit la oameni, si ei la mine. Si de obicei, ori eu ori ei initiaza un zambet. E placut sa comunici cu oamenii doar prin mimica fetei. Oare de ce zambesc mereu cand privesc la mine?
Mi-a placut la nebunie cand am ajuns la rampa luuunga de la o cladire uriasa. Tata m-a lasat sa ma joc acolo, alergand in sus si in jos. Ce chiote am mai tras! Si am cunoscut-o acolo si pe Andreea! Tare greu m-a mai convins tata sa plecam de acolo.
La intoarcere, am fost impresionata pentru prima data sa vad ca frunzele, pe care le credeam simple obiecte de pe jos, au prins viata si au inceput sa alerge printre picioarele mele. M-am intors sa vad incotro se duc. Am fost asa fascinata! Cel putin mi-a placut ca mergeau toate in grup, dar ramaneau pe trotuar. Nici ele nu au voie sa coboare in strada!
Ce frumos a fost! 